Hard rock-ul are la baza un sound puternic, riff-uri galagioase si refrenuri cu iz de imn. Scopul sau este preponderent comercial, avand o cantitate relativ mare de testosteron aruncata in show de catre artisti. El nu trebuie confundat cu mai intunecatul si innebunitorul heavy metal, hard rock-ul avand mai mult o atitudine exuberanta si potrivita pentru party-uri.
La jumatatea deceniului 6 fuziunea dintre blues rock si psichedelic, datorata in special unor artisti precum Jimi Hendrix si Cream, a fost creat hard rock-ul. Odata cu trecerea anilor, puterea galagei pure si solo-urilor sofisticate a luat locul beat-urilor de blues, şi scena a fost pregatita petru figurile macho si usor efeminate ale pionierilor hard rock-ului ai anilor’70, Led Zeppelin si Deep Purple.
Hard rock-ul a însemnat în mai multe feluri incheierea creativitaţii anilor’60. Din punct de vedere muzical, Hard rock-ul a fost punctul teminus al evolutiei muzicii blues interpretate de catre muzicieni albi, provenind din clase mijlocii care au reinventat muzica negrilor înrobiţi ce prestau pentru divertismentul tinerilor. Hard rock-ul a continuat a fi influenţat de blues şi rock’n'roll însa totul era creat la un alt nivel al repeziciunii, volumului şi puterii muzicii.
„Simptomele” HR pot fi intalnite la formatii precum Cream (Anglia), Blue Cheer (California) si Guess Who (Canada), care deja puneau emfaza pe amplificarea si isi centrau piesele in jurul riff-urilor. In aceasta ordine de idei, ei au reprezentat o mare influenta pentru trupele britanice care au „inventat” HR-ul.
Led Zeppelin, fondata de către fostul chitarist al trupei The Yardbirds, Jimmy Page si „protejatul” lui Alexis Korner, Robert Plant, au fost în primul şi în primul rand copiii blues-ului. Totusi, jam-urile de pe Led Zeppelin I (1969) au introdus o abordare isterica asupra muzicii afro-americanilor, la care nici macar cei din urma nu ar fi visat (avand apogeul in piesa „epileptica” „Communication Breakdown“). Sound-ul Led Zeppelin reprezenta o extensie a blues-ului electric si se baza pe trei factori: un tempo mai alert, aproape frenetic; racnete puternice si arzatoare care aproape ca parodiau tipetele negrilor si overtone-uri psihotice; sound de chitara in forta plin de imaginatie cu overtone-uri mistice. Melodrama unor piese precum „Whole Lotta Love” (1969) era continuu rupta de riff-uri de chitară şi bucăţi vocale delirante. Cream interpretase blues- rock ca muzică de creier, Led Zeppelin interpreta blues-rock ca muzica de trup.
De la „Immigrant Song” (1970) pana la „In The Evening” (1979), Led Zeppelin işi bazau piesele pe o idee de rock’n'roll pentru un alt tip de public. Cea de-a doua categorie de elemente care si-au facut loc in primele albume şi-au facut simţită prezenţa cu precădere pe „Lez Zeppelin 4″ (1971): „When the Levee Breaks” era cea mai originala (chiar psichedelica) piesa inspirata de traditia folk, si „Stairway to Heaven” a reprezentat apogeul alter-ego-ului lor soft si spiritual. LZ a devenit un fel de ghid pentru cum un produs isi gaseste piata fara eforturi de marketing. Generatia hippie a creat cererea pentru radio-urile cu mai multa libertate, nu centrate pe hituri si pentru concerte de arena. Muzica lor era complet diferita fata de ceea ce radio-urile rulau si arenele sustineau la vremea respectiva, dar a ajuns sa fie muzica perfecta pentru cerintele pietei, introducand conceptul de marketing de albume si nu numai de promovare de single-uri.
O sursa extrem de importanta de „vibratii” hard-rock a fost Detroit-ul, prin ale sale MC5, Stooges, White Panthers si Frost, ce au devenit vocea feroce si zgomotoasa a muncitorilor de pe santier si a copiilor acestora.
MC5, trupa infiintata de catre solistul trupei White Panthers, John Sinclair si chitaristul aceleiasi trupe, Wayne Kramer, a reprezentat aripa revolutionara a rebeliunilor studentesti, spund-ul lor intrupa sarcasmul si furia extremistilor, versurile lor sfidand orice fel de standarde morale. Concertele lor erau frenetice, un fel de orgasme colective in care trupa dezlantuia o furie monstruoasa si haotica asupra publicului. „Kick out the Jams” (1969) ramane unul dintre cele mai orgiastice, inspaimantatoare si viscerale albume lansate vreodata, echivalentul unei bombe nucleare construite din free-jazz si acid-rock.
Deşi păstrau nota sălbatică, Stooges a adus in scena o „propunere” mai muzicala. „Stooges” (1969) imprumuta idei de la Chuck Berry, Rolling Stones, Velvet Underground si The Doors - riff-uri puternice,reprezentari obscene, vocalize libidinoase, chitare distorsionate - impingandu-le pe toate la limita. „We will Fall” era „The End” a trupei The Doors si „Venus in Furs” - Velvet Underground, „No Fun” & „I wanna be your Dog” - erau „Sweet Little Sixteen” a lui Chuck Berry + „Satisfaction” (Rolling Stones) + „Waiting for my Man” - Velvet Underground. Combinand sex appeal, chitare eroice, pierzania samanica si ritualuri degenerate The Stooges au ajuns sa fie cei ce exprimau toate frustrarile, sfidarile si vulgaritatile unei noi generatii. Fiercare nota si fiecare beat erau in egala masura militante si pornografice. Albumele care au ramas in istorie sunt in mod deosebit „Fun House” (1970) si „Raw Power” (1973). Mixul dintre chitare abrazive, vocalize brute si ritmuri solide a fost o kamasutra sonica.
MC5 si The Stooges au creat un nou tip de rock, unul bazat pe violenta extrema. Desigur, eu nu prea il apreciez, mai mult apreciez Hard Rock-ul :).
